Strig fără glas

E ultima noapte în care mai strig Din versuri, prezentul pierdut Amintirile nu-mi mai pot ține de frig, Iar durerea nu doare, ca la-nceput. E ultimul gând, așezat pe hârtie, Câteva rânduri împrăștiate De azi înainte, nu-ți voi mai scrie Și lacrimi vor curge... uscate. E ultima bancă spre care mă-ndrept Prin visuri, cu pași înapoi De astăzi, nu pot să te mai aștept, Nici măcar să vorbesc despre „ noi” . E ultimul dor de care mă tem Versurile-l mai pot ascunde, Iar dacă vreodată prin ele, te chem Tu, să încerci a-mi răspunde! Și-i ultima noapte trăită-n pustiu, Alungată de gânduri străine. E ultimul strigăt, atât de târziu Din versuri, ce zboară la tine.

Azi, timpul n-a vrut să aștepte, Vântul adie pe culmea tăcerii Îmi poartă tristeți și mii de regrete Chemate de-un strigăt al verii. Dar nu se întorc, nici măcar nu răspund, Poate că-s doar într-un zbor Apar printre gânduri, apoi se ascund Și... vântul adie ușor. Adie prin ochii în care mă pierd, Unde toamna domnește mereu, Dacă rătăcesc, nici eu nu mă cred Pentru că drumul-napoi nu e greu. Dar nu vreau să plec! Nici măcar să clipesc Încerc să-nțeleg Visez ori trăiesc?!