marți, 1 octombrie 2013

Două

Arunc vina pe seara din ziua asta blestemată. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, știu doar că respiram timpul tău, acordat mie. Închid ochii. Văd cum umbra trecutului îmi culege amăgirile, arzându-le cu lacrimile-i de foc și punându-le cenușa-ntr-un borcan pe care îl sparge-ntre stâncile lovite de valuri. Am murit și eu odată cu ele. Am murit. M-au ars doar cuvintele, m-a îngropat numai hârtia. Și tot ele m-au înviat în toamna asta bolnavă de dorul singurătății pe care mi-ai umplut-o, cândva. Acum e goală.
Nu mi-ai lăsat decât momente, pe care le mai pescuiesc atunci când orele-mi amintesc de tine.
Mi-am otrăvit tăcerea, e-n perfuzie de două... de fapt, se vindecă singură.
Așteaptă o vizită.
Azi, 1, sunt două... dar... să nu vii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu