luni, 21 octombrie 2013

Nu.

De-atâtea ori și lunii am promis,
Că nu te voi descrie-n rânduri
N-am învățat să las nescris
Imaginile-mi de prin gânduri.

Dacă te regăsești acum,
Te rog, să treci neobservat;
Când, revenind pe-al nopții drum
Vei retrăi și ce-ai uitat.

Iar dacă nu te vei simți,
Nici întrebări nu-ți vei mai pune,
N-o să mai scriu ce voi gândi
Atunci când n-am nimic a spune.



duminică, 13 octombrie 2013

Exiști?

Azi... scândurile închisorii mele au ars, iar eu am pășit dincolo de zidurile negre, lăsându-mi blestemul să cutreiere și alte ființe. L-am alungat. Odată cu el, mi-a devenit prezentă absența în golul prea rece pentru a mai putea fi capabilă să-l îndur.
Mă-ndrept spre nicăieri. Lumea mea e prea departe, n-o pot atinge, nici măcar nu mai îndrăznesc s-o visez ori să-i aleg verdele crud prin gânduri.
Nu.
Încerc să mă accept ca pe o greșeală, pentru că asta sunt și nu-i voi permite timpului să se joace cu mine. Destul! M-au obosit coincidențele, doar umbra unei speranțe îmi deschide uși noi, în spatele cărora nu voi ajunge fiindcă am pierdut cheile-n deșertul spre care mă-ndrept cu pași înapoi.
Mi-aș dori să întârzii.
Rătăcește-mă pe străzile ținutului tău, ia-mă prizonieră și trimite-ți supușii să caute ceea ce am pierdut.
Dacă te vor găsi, poruncește-le să mi te aducă.
Aici, nu acolo...

luni, 7 octombrie 2013

Gânduri alcoolice

Doar cerul mai știe să-mi umple paharul
Golit de buze-nsetate.
Azi, gustul nu-și mai simte amarul
Uscat de priviri inundate.

Doar toamna m-așteaptă la marginea serii,
Chiar dacă-i bolnavă de dor
Îmi trimit umbra, cu-amintirile verii,
Spunându-i s-adie ușor.

Doar noaptea răsare soarele meu
Chiar dacă-i ascuns printre nori,
El știe, din gânduri, s-alunge, mereu
Spinii, înlocuindu-i cu flori.

Doar clipele-mi respiră durerea,
Injectându-mi visuri prin gânduri,
Tu n-ai aflat că te strigă tăcerea
Din adâncuri uitate, din rânduri...

Doar eu mai pot să-mi vindec beția,
Provocată de aerul rece,
Al cuvintelor, ce-mi inundă hârtia,
Rugând norii veniți, să plece.

marți, 1 octombrie 2013

Două

Arunc vina pe seara din ziua asta blestemată. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, știu doar că respiram timpul tău, acordat mie. Închid ochii. Văd cum umbra trecutului îmi culege amăgirile, arzându-le cu lacrimile-i de foc și punându-le cenușa-ntr-un borcan pe care îl sparge-ntre stâncile lovite de valuri. Am murit și eu odată cu ele. Am murit. M-au ars doar cuvintele, m-a îngropat numai hârtia. Și tot ele m-au înviat în toamna asta bolnavă de dorul singurătății pe care mi-ai umplut-o, cândva. Acum e goală.
Nu mi-ai lăsat decât momente, pe care le mai pescuiesc atunci când orele-mi amintesc de tine.
Mi-am otrăvit tăcerea, e-n perfuzie de două... de fapt, se vindecă singură.
Așteaptă o vizită.
Azi, 1, sunt două... dar... să nu vii.