Postări

Se afișează postări din octombrie, 2013

Nu.

De-atâtea ori și lunii am promis, Că nu te voi descrie-n rânduri N-am învățat să las nescris Imaginile-mi de prin gânduri. Dacă te regăsești acum, Te rog, să treci neobservat; Când, revenind pe-al nopții drum Vei retrăi și ce-ai uitat. Iar dacă nu te vei simți, Nici întrebări nu-ți vei mai pune, N-o să mai scriu ce voi gândi Atunci când n-am nimic a spune.

Exiști?

Azi, scândurile închisorii mele au ars, iar eu am pășit dincolo de zidurile negre, lăsându-mi blestemul să cutreiere și alte ființe. L-am alungat. Odată cu el, mi-a devenit prezentă absența în golul prea rece pentru a mai putea fi capabilă să-l îndur. Mă-ndrept spre nicăieri. Lumea mea e prea departe, n-o pot atinge, nici măcar nu mai îndrăznesc s-o visez, ori să-i aleg verdele crud prin gânduri. Încerc să mă accept ca pe o greșeală, pentru că asta sunt și nu-i voi permite timpului să se joace cu mine. M-au obosit coincidențele, doar umbra unei speranțe îmi deschide uși noi, în spatele cărora nu voi ajunge, fiindcă am pierdut cheile în deșertul spre care mă-ndrept cu pași înapoi. Mi-aș dori să întârzii. Rătăcește-mă pe străzile ținutului tău, ia-mă prizonieră și trimite-ți supușii să caute ceea ce am pierdut. Dacă te vor găsi, poruncește-le să mi te aducă. Aici, nu acolo.

Gânduri alcoolice

Doar cerul mai știe să-mi umple paharul Golit de buze-nsetate. Azi, gustul nu-și mai simte amarul Uscat de priviri inundate. Doar toamna m-așteaptă la marginea serii, Chiar dacă-i bolnavă de dor Îmi trimit umbra, cu-amintirile verii, Spunându-i s-adie ușor. Doar noaptea răsare soarele meu Chiar dacă-i ascuns printre nori, El știe, din gânduri, s-alunge, mereu Spinii, înlocuindu-i cu flori. Doar clipele-mi respiră durerea, Injectându-mi visuri prin gânduri, Tu n-ai aflat că te strigă tăcerea Din adâncuri uitate, din rânduri... Doar eu mai pot să-mi vindec beția, Provocată de aerul rece, Al cuvintelor, ce-mi inundă hârtia, Rugând norii veniți, să plece.

Două

Arunc vina pe seara din ziua asta blestemată. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, știu doar că respiram timpul tău, acordat mie. Închid ochii. Văd cum umbra trecutului îmi culege amăgirile, arzându-le cu lacrimile-i de foc și punându-le cenușa-ntr-un borcan pe care îl sparge-ntre stâncile lovite de valuri. Am murit și eu odată cu ele. Am murit. M-au ars doar cuvintele, m-a îngropat numai hârtia. Și tot ele m-au înviat în toamna asta bolnavă de dorul singurătății pe care mi-ai umplut-o, cândva. Acum e goală. Nu mi-ai lăsat decât momente, pe care le mai pescuiesc atunci când orele-mi amintesc de tine. Mi-am otrăvit tăcerea, e-n perfuzie de două... de fapt, se vindecă singură. Așteaptă o vizită. Azi, 1, sunt două... dar... să nu vii.