Exiști?

Azi,
scândurile închisorii mele au ars,
iar eu am pășit
dincolo de zidurile negre,
lăsându-mi blestemul
să cutreiere
și alte ființe.
L-am alungat.
Odată cu el,
mi-a devenit prezentă
absența
în golul prea rece
pentru a mai putea fi capabilă
să-l îndur.
Mă-ndrept spre nicăieri.
Lumea mea e prea departe,
n-o pot atinge,
nici măcar nu mai îndrăznesc
s-o visez,
ori să-i aleg verdele crud prin gânduri.
Încerc să mă accept ca pe o greșeală,
pentru că asta sunt
și nu-i voi permite timpului
să se joace cu mine.
M-au obosit coincidențele,
doar umbra unei speranțe
îmi deschide uși noi,
în spatele cărora nu voi ajunge,
fiindcă am pierdut cheile în
deșertul spre care mă-ndrept cu pași înapoi.
Mi-aș dori să întârzii.
Rătăcește-mă pe străzile ținutului tău,
ia-mă prizonieră
și trimite-ți supușii să caute
ceea ce am pierdut.
Dacă te vor găsi, poruncește-le să mi te aducă.
Aici, nu acolo.

Comentarii

  1. Remarcabila esentializare a transpunerii-n cuvinte mestesugite a framantarilor iubirii profunde! Extrem de frumos! Felicitari! Succes in continuare! (Cernat Mirela E.)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc!
      Pentru timpul acordat citind aceste rânduri și pentru cuvintele de mai sus. :)

      Ștergere
  2. E ciudat cum un singur moment de ratacire readuce la viata amintiri dureroase ce pareau uitate...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Un singur moment, prelungit prin el însuși...
      În care te rătăcești retrăind întâmplări frumoase, iar pe drum, ele dor pentru că nu pot fi uitate, ci doar trecute...

      Ștergere
    2. Si chiar daca ele trec, urmele lor raman vii...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gândind fără gânduri...

Fără