duminică, 13 octombrie 2013

Exiști?

Azi... scândurile închisorii mele au ars, iar eu am pășit dincolo de zidurile negre, lăsându-mi blestemul să cutreiere și alte ființe. L-am alungat. Odată cu el, mi-a devenit prezentă absența în golul prea rece pentru a mai putea fi capabilă să-l îndur.
Mă-ndrept spre nicăieri. Lumea mea e prea departe, n-o pot atinge, nici măcar nu mai îndrăznesc s-o visez ori să-i aleg verdele crud prin gânduri.
Nu.
Încerc să mă accept ca pe o greșeală, pentru că asta sunt și nu-i voi permite timpului să se joace cu mine. Destul! M-au obosit coincidențele, doar umbra unei speranțe îmi deschide uși noi, în spatele cărora nu voi ajunge fiindcă am pierdut cheile-n deșertul spre care mă-ndrept cu pași înapoi.
Mi-aș dori să întârzii.
Rătăcește-mă pe străzile ținutului tău, ia-mă prizonieră și trimite-ți supușii să caute ceea ce am pierdut.
Dacă te vor găsi, poruncește-le să mi te aducă.
Aici, nu acolo...

5 comentarii:

  1. Remarcabila esentializare a transpunerii-n cuvinte mestesugite a framantarilor iubirii profunde! Extrem de frumos! Felicitari! Succes in continuare! (Cernat Mirela E.)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc!
      Pentru timpul acordat citind aceste rânduri și pentru cuvintele de mai sus. :)

      Ștergere
  2. E ciudat cum un singur moment de ratacire readuce la viata amintiri dureroase ce pareau uitate...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Un singur moment, prelungit prin el însuși...
      În care te rătăcești retrăind întâmplări frumoase, iar pe drum, ele dor pentru că nu pot fi uitate, ci doar trecute...

      Ștergere
    2. Si chiar daca ele trec, urmele lor raman vii...

      Ștergere