Înapoi, dar nu același

Mă strigă dorul, că-i plânge durerea,
Din filele unui caiet
El țipă, deși mută-i tăcerea
Nu știe c-o face tare de-ncet.

Tare de-ncet, prin praful din pagini,
Plânge, stingher, pe un vers uitat
Trăirile-au rămas imagini
Și tot ce-a fost e îngropat.

Acum, ar vrea numai să-l rup.
Dar cine mă va mai striga?
Mai bine-l ard și n-o să uit
Să-mi amintesc de el, cândva.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gândind fără gânduri...

În stoluri mă lasă încă o vară, Împrăștii prin versuri doar amintiri... Lacrimi uscate se vor afară Din ochii bolnavi, de-atâtea trăiri Gândurile nu-mi mai inundă ființa, Versul se cere acum, trecut. Dorințele nu-și mai exprimă dorința Azi, rime vin, rime se duc... Și doare tăcerea ascunsă-n cuvinte, Otrăvind cu suspinu-i o ultimă zi, Nici ea nu mai știe s-arate ce simte Azi rime se duc, dar vor reveni... Vor reveni mai tomnatice, poate, Încercând să învețe al frunzelor zbor. Eu voi alerga cu ele, departe, Chemându-te-apoi, în lumea lor. Iar dacă m-auzi, te rog doar să vii! Așa cum ești tu, dar fără de tine Nu îmi lăsa visele pustii, Să evedeze-n imagini, din mine. Acum, tu, încearcă ochii să-nchizi, Prefă-te că dormi, chiar de nu poți, Din cer dac-alunec, știu că mă prinzi... Și mereu voi rămâne, umbra din nopți.
Citiți mai multe

Fără

Doar prin cenuşa din gândul meu, Mai laşi câte-o urmă să mai calmeze Dorul purtat de mine mereu Urmat de fiori, trimişi să viseze Un chip trecut, readus în prezent Inundat cu false trăiri. Un chip trecut, veşnic absent Despre care voi scrie din amintiri; Amintiri furate dintr-un pustiu Unde moartea priveşte-nsetată Chipul tăticului meu, vineţiu Trimis pe lumea cealaltă. Dar poate că el nu m-a uitat. Hoinărind, găsesc în trecut Zâmbetul său, rămas neschimbat Şi-un strigăt de ani, pierdut.
Citiți mai multe

Exiști?

Azi, scândurile închisorii mele au ars, iar eu am pășit dincolo de zidurile negre, lăsându-mi blestemul să cutreiere și alte ființe. L-am alungat. Odată cu el, mi-a devenit prezentă absența în golul prea rece pentru a mai putea fi capabilă să-l îndur. Mă-ndrept spre nicăieri. Lumea mea e prea departe, n-o pot atinge, nici măcar nu mai îndrăznesc s-o visez, ori să-i aleg verdele crud prin gânduri. Încerc să mă accept ca pe o greșeală, pentru că asta sunt și nu-i voi permite timpului să se joace cu mine. M-au obosit coincidențele, doar umbra unei speranțe îmi deschide uși noi, în spatele cărora nu voi ajunge, fiindcă am pierdut cheile în deșertul spre care mă-ndrept cu pași înapoi. Mi-aș dori să întârzii. Rătăcește-mă pe străzile ținutului tău, ia-mă prizonieră și trimite-ți supușii să caute ceea ce am pierdut. Dacă te vor găsi, poruncește-le să mi te aducă. Aici, nu acolo.
Citiți mai multe